Această poezie stă scrisă la intrarea în biserica de la Sădinca , jud. Sibiu , loc unde s-au pus bazele unei mici mănăstiri condusă de parintele-călugăr David.
Atat de frumoasă pe cat de adevarată .
Un lung teren ne pare viaţa.
Ne trezim în el mergand,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit şi cand.
Fericirile sunt halte,
Unde stăm cate-un minut,
Pană bine ne dăm seama,
Sună, pleacă, a trecut.
Iar durerile sunt staţii
Lungi, de nu se mai sfarşesc
Şi in ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare,
Inainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo ţintă ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe şi dureri,
Noi trăim hrăniţi de visuri
Şi-nsetaţi după plăceri.
Mulţi copii voioşi se urcă.
Caţi în drum n-am întilnit,
Iar cate-un bătran coboară,
Trist şi frant, sau istovit.
Vine-odată însă vremea,
Să ne coboram şi noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?
Dar pe cand, privind în urmă,
Plangem timpul ce-a trecut,
Sună goarna VEŞNICIEI:
Am trăit şi n-am ştiut !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu