Zece meșteri populari din România, „tezaure” UNESCO

Meșterii români sunt apreciați de organizația mondială pentru realizările lor

România este recunoscută în toată lumea pentru ia țărănească, pentru arta populară tradițională și pentru meșterii săi care încă mai lucrează ca acum 200 de ani. De curând, UNESCO a decis să-i transforme pe zece dintre cei mai renumiți meșteri populari în ,,tezaure” ale umanității. Zece bătrâni au intrat astfel în memoria lumii. Cine sunt ei și în ce consta secretul artei lor, în reportajul echipei „DIN | interior”, difuzat duminică la Digi24.

Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a ales zece români să facă parte din patrimoniul universal imaterial. Criteriile au fost simple, dar puternice: cei zece bătrâni și-au dedicat viața păstrării, dăruirii și cultivării unor meșteșuguri străvechi.

Rapsozi, olari, cojocari, meșteri populari, cu toții duc mai departe spiritul, sufletul și identitatea românilor.

Barko Atelka, încondeietoare de ouă

Barko Atelka încondeiază ouă de o viață și îi învață și pe alții ce a învățat ea de la părinții ei.

• Barko Atelka | DIGI24

„Anul trecut am avut un curs cu copiii mici. Și de la grădiniță. Abia țineau condeiul în mână. Și când am terminat, am șters ceara, o fetiță și un baiat vin în față și zic: tanti Atelka, ăsta semn de mulțumire vă aducem dumneavoastră. Am adus acasă, am vopsit, că numai încondeiate au fost, inimioare și niste picături, pete, să învețe cum să țină condeiul în mână. Astea sunt diplomele mele. Sunt foarte prețioase pentru mine”, spune Barko Atelka

Atelka are 76 de ani și a fost profesoară de biologie în Sacele, lângă Brașov. În 40 de ani de carieră i-au trecut prin mână mii de elevi.

La 7 sate, zonă de lângă Brașov, obiceiul încondeierii ouălor are peste 2 -300 de ani. Modelele au rămas de la bunici la nepoți și Barko Atelka a reușit să adune peste 150 de modele.

„Este un obicei foarte vechi prin care fetele și femeile tinere transmiteau sentimentele spre băieți, bărbați care veneau a doua zi a Paștelui să stropească, că la noi e obicei de a fi stopit. Vin băieții, spun o poezie, cer voie să fim stropite, să nu ne ofilim, să rămânem tinere și frumoase cum am fost pe vremuri, după care primesc ouă încondeiate”, povestește batrâna doamnă.

Atelka a învățat tot ce știe de la tatăl ei, învățător în Purcăreni. De la el i-au rămas și condeiul și ceară. Și i-a mai rămas ceva: dorința și ambiția ca obiceiul să nu se piardă.

Nicolae Pițiș, cel mai autentic interpret al doinei maramureșene

La 80 de ani, Nicolae Piţiş a fost declarat monument UNESCO pentru că este cel mai autentic interpret al doinei maramureșene. Nu știe exact ce înseamnă titlul dat de străini dar, dacă cineva vorbește frumos despre el, nu se supară.

• Nicolae Piţiş | DIGI24

Moș Nicolae a fost toată viața cioban, dar cioban bogat, cu slugi și case în patru hotare. De zece ani este văduv, casele le-a dat copiilor, și-a păstrat doar un petec de pămant și câteva animale. A rămas singur, dar se uită la trecut cu bucurie, își amintește că era un copil când a început să-i uimească pe toți cu cântecul lui.

Nicolae Pițiș sau Moș Nicolae din Țara Lăpușului, cum îl știe lumea, a uimit Europa cu vocea lui înnodată. Anul trecut a fost declarat „monument UNESCO”, altfel spus a intrat în galeria celor mai mari valori culturale din lume, în patrimoniul imaterial al omenirii. La 80 de ani, Moș Nicolae este considerat ultimul „păstrator al doinei maramureșene”.

A învățat tainele cântării de la tatăl său, care, la rândul său, a deprins secretele glăsuirii de la părinți. Vocea lui Moș Nicolae parcă a fost aleasă să ducă mai departe tradiția neamului.

Faima și-a câștigat-o la începutul anilor 70. Atunci, comuniștii l-au chemat la București să cânte în filmul „Pintea Haiducul”, în regia lui Mircea Moldovan. Filmul i-a schimbat viata lui Moș Nicolae. Din acel moment, a străbătut lumea întreagă cu traista lui moroșenească și cu fluierul. Și a reprezentat, cu dăruire și talent, România.

Moș Nicolae s-a întors, de fiecare dată, la cele 50 de hectare de pământ și la oile lui. Singurul său regret este că nu are mai mulți urmași care să cânte cu har.

Moș Nicolae, rapsodul, este tot un „monument” UNESCO, asemeni bisericii din Rogoz. În ultimii 400 de ani, lemnul lăcașului a trecut prin foc și prin apă, prin năvălirile turcilor și câteva războaie moderne, dar a rămas intact ca acum jumătate de mileniu. Trecutul înseamnă memorie. Acesta a fost principiul care a făcut ca acest mic lăcaș de cult să fie inclus în lista patrimoniului universal.

Valer Burzo, mecanicul cu stofa de artist

Îmbrăcat în costum mândru de moroșan, Valer Burzo, din Lăpuş, ne urează „bun venit”! Sticla de horincă, cu o pară în ea, veche de 20 de ani, nu putea lipsi.

• Valer Burzo | DIGI24

Valer Burzo, mecanicul cu stofa de artist, are 76 de ani și este „monument” UNESCO pentru că știe a doini. A învățat de mic tainele cântecului popular și nu s-a lăsat niciodată de cântat, nici când l-a mai lăsat vocea.

„Omul nu poate a cânta dacă nu simte o durere, ceva. Așa și eu eram singur cuc prin padure. Și mi se făcea dor și cântam”, mărturisește septuagenarul.

Cântă și acum tot de singurătate. Soția lui nu mai este, iar copiii i-au plecat departe. Tot ce i-a mai rămas sunt doinele și...motoarele.

Maria Poenaru, cea mai bătrână pictoriţa de icoane din România

La 20 de kiloemetrui de Alba, în Laz, se află casa cu sfinți a Mariei Poenaru. Acolo locuiește ultima moștenitoare a marilor zugravi ai mănăstirilor brâncovenești. La 93 de ani, ea recunoaște că a fost nevoită „să fure” meștesugul de la tatal ei: Ilie.

• Maria Poenaru | DIGI24

Cum poate o femeie simplă, o ţărancă din neam de ţărani din judeţul Alba, să intre în patrimoniul imaterial universal al omenirii? Ce har trebuie să aibă? Ce faptă minunată trebuie să facă? Maria Poenaru are 93 de ani, este cea mai bătrână şi mai uimitoare pictoriţă de icoane din România şi a păstrat tot ce are mai autentic şi mai frumos pictura românească pe sticlă.

Cinci generaţii au lucrat în familia Poenariu la icoane pe sticlă. „Trebuie multă gândire, aşa spunea tatal meu. Trebuie multă gândire ca să faci o icoană bună!”, spune Maria.

Talentul i-a transformat casa din Laz în muzeu, încă de pe vremea comuniştilor, chiar dacă pe atunci Dumnezeu nu trebuia să fie pomenit. „Dupa moartea mea rămâne. Va fi o casă memorială. Copiii au casele lor, nu le trebuie. De vandut nu le puteam vinde, astea nu se vând (icoanele). Nu am voie să le vând. E ceva deosebit. O fost o muncă aşa, fără bani, fără comandă, mi le-am făcut eu. Nu ştiu dacă am făcut bine, dacă am făcut rău... De vândut nu le puteam vinde.

Dumitru Sofonea, cojocarul regelui Mihai

În Țara Făgărașului trăiește cojocarul regelui. Are 76 de ani și toată viața lui a lucrat cheptare. Povestea celebrității cojoacelor de Drăgus incepe cu mult inainte de a veni pe lume Dumitru Sofonea. Mai exact in anul 1929 cand Dimitrie Gusti si echipa lui de sociologi au ales satul pentru un studiu etnologic.

• Dumitru Sofonea | DIGI24

Pentru Dumitru Sofonea, cojocăritul este o tradiţie de familie. A învăţat de mic meserie de la tatăl lui, cel mai vestit cojocar din România la vremea sa, vreme în care începe povestea celebrelor cojoace de Drăguş.

Dumitru Sofonea este cojocarul satului. A învatat meserie de la Petru Mincinosu, un stăpân de peste Olt, care avea patru ucenici și 12 calfe. Când au ajuns monografiștii în Drăguș, Dumitru Sofonea era deja recunoscut pentru meșteșugul său.

Dumitru Sofonea a împlinit 76 de ani şi lucrează şi acum, numai cu mâna lui. Unul dintre cei mai mari meşteri cojocari ai României, el le împărtăşeşte celor care vor să-l asculte secretul măiestriei sale: „Toate-mi plac. Dacă ceva nu-ţi place, nu iese cum se cade. Îmi place şi să le brodez, şi să le argăsesc. Eu de când iau pielea de pe oaie şi o curăţ, până se rupe pieptarul, toate le fac.”

„Scriu o pojiţă cu molii, ăsta-i un ochi”, explică Dumitru Sofonea meşteşugul. „Între ochi se face coasa. Se face un mugur aici şi alt ochi. Şi asta e pojiţa la cheptăriţă, se face la nouă ochi. La brâu vin vreo 29 sau 33, depinde cât e de groasă persoana”, spune meșterul.

„Şi tata o cusut bine şi eu încă nu l-am făcut de ruşine”, se mândreşte fostul cojocar al Regelui Mihai.

De când a făcut Dimitrie Gusti filmul etnografic şi până acum, multe lucruri s-au schimbat în Drăguş: casele s-au modernizat, iar lumea nu mai poartă cheptare, ci mai mult haine turceşti. Dar Dumitru Sofonea va continua să lucreze pentru românii lui „demodaţi”, care încă mai ţin la portul lor popular.

Augustin Pall, olarul din Corund

Corund este locul în care trăiesc cei mai mulți olari din România. Faima lui a început din vremea comunismului, și asta pentru că la Corund se găsește cel mai trainic lut din țară. Astăzi, puțini îl mai folosesc. Pământul cumpărat din magazin pare o afacere mai bună. Oricum ar fi, arta lui Augustin Pall sta în altceva.

• Augustin Pall | DIGI24

„Nu e secret după mine. Trebuie să... olarul știe, trebuie să citește, trebuie să știe literatura, fizica, chimia, vopselele trebuie amestecate, trebuie să facem noi toate vopselele, noi preparăm lutul. Dacă cineva lucrează și nu știe ce lucrează, atunci foarte săracă este ceramica”, spune bătrânul, care a învățat meserie de la tatăl său.

Acum 40 de ani, olarul își făcea singur culorile. Verdele din cupru, maroul din piatră neagra, iar din rugina de fier, galbenul.

La 67 de ani, Gusti Baci nu mai folosește cuptorul mare de altădată. Comenzile sunt puține și munca de trei ori mai mare. Câteva vase în fiecare săptămână îi sunt de ajuns. Ce avea de făcut, a făcut: are nouă copii și pe toți i-a învățat olăritul. Majoritatea olarilor din sat au învățat arta de la el.

Olivia Tima, învățătoarea de la război

Olivia Tima are 63 de ani, a fost învățătoare și toată viața ei a țesut. Iar munca ei a devenit molipsitoare și pentru copiii de la școala și pentru colegi.

„Eu aș putea zice că la mine îi o patimă, mai mare decât pasiunea: e o patimă. Așa cum e la bețivi patima pentru băut, așa e la mine patima pentru lucru. Și dacă-s bolnavă, când îmi trece, primul gând e să mă apuc de lucru, să lucrez. Și la bețiv, când s-o sculat, primul gând e să meargă să bea. Eu să merg să lucru și să fac ceva mai bun, mai frumos decât am făcut”, spune Olivia Tima.

Țesutul era acum o sută de ani o îndemânare trebuincioasă în fiecare gospodărie. În casa Oliviei Tima tot ce se ved este țesut de miinile ei. Tors, vopsit, țesut, cusut, pe toate le face și le stăpânește.

În urmă cu zece ani, Olivia Tima a fost primită în Academia Artelor Populare. Anul acesta, i-a fost acordat titlul de tezaur uman viu. Munca ei de o viața nu a rămas neștiută sau neapreciată.

„Tot ce am făcut, am făcut din plăcere. Nu m-o obligat nimeni, n-am făcut să-mi dea cineva ceva, nici bani, nici diplome”, spune țesătoarea.

Cât timp vor trăi cei zece bâtrâni, fondul cultural al neamului va rămâne viu. Iar dupa ei, vor veni ucenicii, semn că munca lor nu a fost zadarnică. Secretele meseriei au fost date mai departe. Moștenirea se află pe mâini bune, chiar dacă oamenii moderni nu prea mai țin la tradiții.

Urmăriți reportajul integral la sursa.